maturitate

sunt atat de obosita incat am devenit areactiva si orice mi se intampla e pe acelasi plan de perceptie, si cum traversez evenimente absolut catastrofice pentru alt personaj al planetei, tot asa ma lasa totul rece, ma urc la volan si abia acolo sunt fuerte, desi poate acolo cea mai nesigura, dar in fine, nu-mi mai e frica de nimic, decat de mine, de ceea ce ar putea scapa vointei mele, si aici e iar hazardul, de care nu ma mai tem, pentru ca sunt letargica de multa vreme. sa vina intamplarea, dulcea intamplare, in conditiile in care nimic nu e intamplator, sa aduca si vesti bune, si bucurii reale, pentru ca singurul lucru REAL din viata mea e necazul, si ma bucur si multumesc pentru el, ca macar am ceva, desi pe de alta parte nici de el nu ma pot bucura in voie, din pricina afaziei in care ma aflu. in rastimpuri ma trezesc din anestezie si atunci plagile dor cumplit, atat de tare incat imi vine sa urlu, dar nu mai am putere, si ma bucur si de asta, ca pe trezie ar fi insuportabil. e asta definitia agoniei? nu, a maturitatii.