primavara noua

despre asta era vorba? despre cum sa redevin cea de dinainte de? multa vreme am crezut ca da. dar nu, oamenii nu se comporta precum calculatoarele, multumindu-se cu updaturi. probabil ca am altoit fericit o transfigurare binevenita, iar acum, ca mugurii stau sa invie, am primit confirmarea ei.
m-am intors vineri de la iasi. unde am, oficial, un birou aproape al meu, intr-o cladire inalta de marmura, cu tavane false si in hol cu o icoana imensa cu Sf. Spiridon. miercuri, urcand scarile, ii explicam lui m. (rasufland usurata ca e catolic, "catolnic", vorba lui l.) despre minunea cea mare a episcopului. securizante telefoanele zilnice ale lui l., searchul pe net despre oswald kolle, si, printre punctele culminante, filmul de pe tvr1 cu ecranizarea cartii lui allende, "casa spiritelor", citita de mine pe tarmul marii baltice si in curte la tara, de Pasti, long time ago. altfel, o liniste de mormant, cofetaria din centru, de la parterul unui hotel cu iz de monarhie habsburgica, si blood orange si sweet lily. de ce am din ce in ce mai putina rabdare cu oamenii?
si la intoarcere multe ogoare verzi, cu tractoare trasand brazde in urma carora scotoceau curioase berze, apoi oameni pregatindu-si gradinile de primavara. sunt incantata. primavara noua.

friend-unfriend

am fost mereu o adversara inraita a lipsei de sinceritate, a zambetelor de forma, a linguselilor, a urarilor de bine de tip propagandistic, "raluca, iti urez din tot sufletul...". mai nou, ma supara etalarea nerusinata, pana la urma, de pe facebook, a unor scena jenante din localuri sordide, in care protagonistii sunt imortalizati cu pahare in mana, simboluri indoielnice ale bunastarii. m-am burzuluit, desi imi tot propun de ceva vreme sa fiu intelegatoare, la d., care a declarat "ma lasa rece". nu mai simt nevoia sa fac asta, sa ma mir de oamenii impresionanti din viata mea, in numar ingrijorator de putini, insa voiam sa spun cat e de important sa primesti feedbackul adecvat, si asa se explica si gestul meu de a da "unfriend" unor personaje din lista de facebook adaugate nici macar de dragul amintirilor dragute din liceu, care oricum nu devansau gafele, ci din toleranta. a fost un act de curaj, de coerenta si cinste fata de mine. si ma bucur mult de replica lui d., care mi-a demonstrat ca prietenia nu e o cauza pierduta si ca poate schimba lumea.

deoarece si ca sa

e foarte comod sa citezi din altii, desi, dupa parerea mea, e ca si cum i-ai lasa pe ei sa traiasca viata ta. in ultima vreme citez consistent din mine, cu o coerenta uluitoare. suna a cliseu, insa e adevarat, traim pentru implinirea viselor noastre si asta e si mijlocul prin care ne realizam scopul vietii.

vizuina luminata

prin decembrie citeam "vizuina luminata" a lui blecher, pe care am cumparat-o fara sa observ subtitlul, si m-am napustit lacoma asupra ei, si asa, iar acum realizez ca era dorinta irezistibila de topire a gandurilor in ceea ce era o oglinda suprarealista, un amestec de thomas mann si dali. dealtfel asta incercam sa-i explic lui m., cum blecher incearca sa comunice prin text ce transmite un pictor prin culoare, imagine si perspectiva (pare-se ca ea te califica drept geniu, cel putin in in ultima vreme), si eu cred ca a inteles, iar mie imi e in secunda asta imposibil sa nu remarc cum e posibil asa ceva, sa citesti pe cineva cu atata "acuratete", unul din cuvintele lui favorite. la un moment dat, blecher descrie o anume piata a casei de economii, pe care eu am localizat-o in bucuresti in zona carului cu bere, si ca in monocromiile invatate de mine printr-a patra, cu profu de desen care a devenit nu dupa multa vreme primarul sectorului 4 si pe care l-am revazut in toamna pe aeroportul din viena, trebuie ca venisem chiar cu acelasi avion, ei bine, blecher infatiseaza o dupa-masa rosie, in care figurinele se perinda pe strada respectiva in ritm de menuet, imateriale, aerate, respirand in tonuri si degradeuri de rosu.
ceea ce imi aminteste de videoclipul rihannei, the only girl in the world (foarte reusit!!), cand l-am vazut m-am dus cu gandul direct la caldura de serbet din mintea plina de aburii agoniei a bolnavului din cartea lui blecher subintitulata "jurnal de sanatoriu", in care suferindul-protagonist descopera dincolo de ranile pulsande in tot corpul o alta lume, a spiritului, a vointei neintrerupte, care poate reabilita muribandul, transformandu-l in luptator, si eventual in martir, daca altfel nu se poate.
am citit "vizuina" in duminica in care m-am impartasit, si o clipa am ezitat, la gandul ca e poate mai bine sa o petrec in liniste, dar in final am simtit cum mi-am asumat cu toata fiinta tratamentul potrivit. incerc sa nu uit ce imi spunea G., sa nu uit cat de pretios e un suflet pentru Dumnezeu. si inchei cu cuvintele lui m., desi poate nu ar trebui, pentru ca m. e subiectiv, pentru ca se referea la mine: "giuvaer. nestemata. bijuterie".

cantec de bucurie

„cîntec de bucurie că oriîncotro mă duc/ duhul tău mă întîmpină blînd şi îmi spune/ că din el vin şi-n el mă voi întoarce/ la ceasul cînd soarele meu va apune// e amiază şi soarele este încă sus/ şi mă uit cum razele lui cad mereu/ ca nişte săgeţi ascuţite pe care/ le frînge încă osul pieptului meu“.
(Ileana Malancioiu, Cantec de bucurie)

sub

sunt zile care trec asa cum isi petreci o suvita rebela de par peste frunte, cum dai jos o geana din ochi, cum demarezi cand esti primul la semafor, cum te infrupti dintr-un covrig de la coltul strazii dupa o munca de 10 ore. in astfel de zile nu ma mai simt, nu mai am senzatia elementara de apartenenta la corpul meu, parcug metri de asfalt fara sa-mi simt picioarele desenand traiectorii certe pe caldaram. si cand ajung la vreo destinatie, e ceva care ma reda mie insami, poate familiaritatea gradinii sau cei care ma asteapta.
gradina de care spun s-a umplut si ea incet incet de zapada. nu ma mai asteptam, nu o mai vazusem niciodata asa, doar inundata de frunze aurii, zambind stralucitoare cat a fost toamna de mare, cu trandafirii pe care nu-i puteam cuprinde din odaie, si la care nu m-am mai gandit de multa vreme: i-a prins oare iarna deschisi, anesteziidu-i pe neanuntate, sau au avut timp sa se ascunda, ca in fata unui asalt armat, in timp ce parcelele sunt asediate sau spulberate in bataia copitelor de nea? a venit odata seara in gradina, si eu am intampinat-o de la fereastra: albastra, timida, cu fulgi spontani. data venirii primei zapezi, cand ne-am ridicat privirile si am ramas cateva secunde in expectativa, pentru a ne confirma banuiala.

aerul de dupa prima ninsoare a avut gust ca in copilarie,
de brazi strajuind curtea bunicii,
am simtit cum mi se face fata mai alba,
cum mi se decoloreaza ochii,
cum in locul degetelor imi cresc crengi de copac,
cum cristale de acvamarin imi napadesc pleoapele,
inchizandu-le pentru a le deschide in alta lume cheile persefonei.

la poarta de arama a gandului
au latrat caini in orizontul de portocala necoapta
si nu am putut sa le deschid,
pentru ca nu eu am fost rapita holdelor,
si nu am facut promisiuni sa ma intorc acolo sus.

Rede zum Nationalfeiertag

ma inspaimanta lejeritatea declarata a societatii actuale in a dori sa-si sufoce dreptul la libertatea spirituala cu care am fost inzestrati de la Creatie. a ajuns sa ne fie unora dintre noi jena ca avem un anumit nivel de aspiratii,ca mergem la Biserica, un om cu venituri indestulatoare recunoaste uneori cu capul plecat cum nu se multumeste sa le imputineze la mall sau in vacante exotice. ma intreb daca nu cumva democratia imprumutata si altoita defectuos pe solul autohton nu este o forma camuflata de cenzura, de impilare si mai violenta a unor drepturi elementare. se tot vorbea despre regimul trecut ca nu-ti permitea sa mergi la Biserica, iar guvernul actual (de exemplu, asta nu inseamna ca cele de dupa '89 au avut vreo ocazie reala de gol la poarta istoriei) hotaraste ca vacanta de Craciun a studentilor sa inceapa pe 23 decembrie, pentru a se termina pe 2 ianuarie. poate e o masura de criza, pentru ca pana acum vacanta incepea undeva in jurul datei de 18. nu stiu ce surprize ni se pregatesc la anul de Pasti, dat fiind faptul ca studentii nu au niciodata vacanta, oficial e liber vineri si uneori marti, si sunt nevoiti sa-si ia singuri. in schimb au o aproape patru luni de vacanta de vara. nu cred ca e cazul sa ne mai facem vreo speranta, in conditiile in care ni se flutura incontinuu prin fata ochilor modele de trai, cu genti de mii de euro, masini luxoase, muzee transformate in resedinte si vacante in insule de domeniul SF-ului. e de aceea extrem de firesc sa auzi la tot pasul incercari patetice de pastisizare a pseudo-oligarhiei romanesti. asa cum predilectia pentru stralucitor in vestimentatia rromilor e explicata de etnologi ca un gest compensator al saraciei lor simptomatice, tot astfel romanii de mai toate categoriile sociale cauta cu gura deschisa si limba scoasa branduri: si cel mai amarat zidar are adidasi puma, daca stai la confort 2 trebuie neaparat sa ai parcata o masina straina in fata blocului, etc. fireste, pretentiile cresc odata cu nivelul financiar, si cu el si parerea de sine, asa se ajunge la transformarea-deformarea de la o zi la alta intr-o natie de inchipuiti, cu ochii la modelele de la acces direct, click, cancan si acasa tv. in tot hatisul de istorii de succes promovat de mass media, romanul se pierde ca sub efectul unui drog si devine victima propriei adictii.
de aceea, e lesne de inteles cum nu ne mai intelegeem, decat daca impartasim aceleasi experiente, aceleasi repere. e grav ca s-a ajuns sa se construiasca o majoritate, grefata pe temelia facilului. nu incurajez disputele de conceptii de viata, pentru ca adeseori sunt insurmontabile, cred insa ca oamenii trebuie invatati sa gandeasca, sa-si doreasca sa fie liberi. sa inceteze a mai infiera valori, singurele care dau sens si trainicie vietii.