sunt zile care trec asa cum isi petreci o suvita rebela de par peste frunte, cum dai jos o geana din ochi, cum demarezi cand esti primul la semafor, cum te infrupti dintr-un covrig de la coltul strazii dupa o munca de 10 ore. in astfel de zile nu ma mai simt, nu mai am senzatia elementara de apartenenta la corpul meu, parcug metri de asfalt fara sa-mi simt picioarele desenand traiectorii certe pe caldaram. si cand ajung la vreo destinatie, e ceva care ma reda mie insami, poate familiaritatea gradinii sau cei care ma asteapta.
gradina de care spun s-a umplut si ea incet incet de zapada. nu ma mai asteptam, nu o mai vazusem niciodata asa, doar inundata de frunze aurii, zambind stralucitoare cat a fost toamna de mare, cu trandafirii pe care nu-i puteam cuprinde din odaie, si la care nu m-am mai gandit de multa vreme: i-a prins oare iarna deschisi, anesteziidu-i pe neanuntate, sau au avut timp sa se ascunda, ca in fata unui asalt armat, in timp ce parcelele sunt asediate sau spulberate in bataia copitelor de nea? a venit odata seara in gradina, si eu am intampinat-o de la fereastra: albastra, timida, cu fulgi spontani. data venirii primei zapezi, cand ne-am ridicat privirile si am ramas cateva secunde in expectativa, pentru a ne confirma banuiala.
aerul de dupa prima ninsoare a avut gust ca in copilarie,
de brazi strajuind curtea bunicii,
am simtit cum mi se face fata mai alba,
cum mi se decoloreaza ochii,
cum in locul degetelor imi cresc crengi de copac,
cum cristale de acvamarin imi napadesc pleoapele,
inchizandu-le pentru a le deschide in alta lume cheile persefonei.
la poarta de arama a gandului
au latrat caini in orizontul de portocala necoapta
si nu am putut sa le deschid,
pentru ca nu eu am fost rapita holdelor,
si nu am facut promisiuni sa ma intorc acolo sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu