m-am tot cautat zilele astea, incercand sa ma repozitionez, frecventand locuri cunoscute, mergand acolo unde mergeam altadata, totul in vederea redescoperirii a ce dadea sens inainte. nu am reusit sa-mi dau un raspuns, si nu cred in ce spune n., ca romania nu e tocmai ce imi trebuie. e ciudat cum ni se intampla unele lucruri cand nu mai avem puterea sa ne bucuram de ele, sau poate e din cauza ca ni le-am dorit prea mult, si munca la ele si stransul din dinti ne-au obosit peste masura, pana cand au intrat in firescul pe care continui sa-l detest, pentru ca toata viata am fost altfel decat ceilalti si nu am sa ma opresc acum, cedand unei placiditati existentiale. si am si un truc in acest sens, am sa ma folosesc de firesc pentru a ma ajuta sa-i trec apoi granitele, l-am cautat doar pentru a ma securiza, dupa care i'm doing it my way.
si tot din acest ciclu face parte si urmatorul proiect: nu mai simt nevoia sa ma privesc in textele de pe blog, sa-mi impart viata cu cititorii, nu mai vreau sa le impartasesc nici un centimetru din bucuriile mele, iar de sublimari ma ocup singura. vreau doar sa spun ca si acest blog a avut un scop, de colectare a unor texte, refolosibile mai tarziu, si pana una-alta a functionat terapeutic. nu stiu care din ele, daca demersul estetic sau cel psihologic a stat la baza, dar se pare ca a funcionat bine, ca paravan la realitate, desi, de multe ori, a avut efect de bumerang. e foarte posibil sa dispara la un moment dat, pentru ca si-a atins scopul si a devenit inutil. mi-a placut mereu albul foii de hartie si cum brodez litere pe ea, mi-a placut mereu scrisul meu, despre care un grafolog amator zice ca denota fermitate si elan. e poate randul realitatii in locul virtualului si al internetului, al biletelelor de hartie si al privitului in ochi.
da, kuni, poate era si timpul!
RăspundețiȘtergere